daca nu mi-ar fi 'frica' as spune lucrurilor pe nume.. pe numele pe care il dau eu sau pe care il cred eu, fara sa ma gindesc vreo clipa la consecinte. Pina la urma despre asta este vorba, despre consecinte.. si cu cit inaintam in virsta (da, experienta.. batrinete.. ani.. ) cred ca devenim mai constienti de consecinte.
Acum citiva ani nu mi-as fi pus problema asa.. acum citiva ani, daca aveam ceva de spus sau de facut, spuneam/faceam si 'mi se rupea de ce va fi urmat', de ce va zice unul sau altul, de ce va face unul sau altul.
In scoala generala m-am certat cu profa' de georgrafie si de 1 martie. Ea a refuzat sa primeasca martisorul de la mine pe motiv ca n-are nevoie de el. Si m-am dus si l-am aruncat la cos.. de fata cu toata lumea, inclusiv cu ea.. toata lumea se uita la mine sa vada ce fac. Si eu asta am simtit ca trebuie sa fac.. era pentru ea, daca ea nu avea nevoie de el.. eu cu atit mai putin. Nu m-am gindit nici macar o secunda la acest gest.. l-am facut.. natural.. fara remuscari.. fara 'frica'... Sigur, cind am ajuns acasa mama deja stia.. stia toata scoala de fapt ce facusem eu, inclusiv diriga' si ea a sunat-o pe mama.. Evident am avut un scandal de toata frumusetea acasa.. Problema cea mai mare a mamei mele erau consecintele acestei fapte.. ea deja construise scenarii apocaliptice despre cum o sa ma lase profa' corijenta (sa ne intelegem.. eram olimpica la geografie.. n-ar fi avut cum sa ma lase corijenta nici daca m-ar fi ascultat in fiecare zi, sau din materiile altor trimestre - ceea ce s-a si intimplat). Ei ii era frica de consecintele pe care si le imagina.. eu nu mersesem asa de departe. Pentru mine lucrurile se terminasera acolo, in cosul de gunoi. Nu am inteles-o atunci si probabil ca si ea uitase cum era la virsta mea cind nu construiai 'frici'.
De fapt asta se intimpla odata cu virsta si cu experienta, inveti sa construiesti frici si consecinte.. si sa te gindesti la ele inainte.. inainte ca ele sa devina o realitate si chiar inainte sa te apuci sa faci ceva care le-ar da posibilitatea sa devina realitate. Si asta e ce mi-a zis mama.. 'esti inconstienta?.. cum ai putut sa faci asa ceva?!' da, poate eram.. si sigur era liberator..
Acum stau si ma gindesc cite martisoare metaforice as arunca la cos daca nu as fi devenit constienta.. si pina la urma prizoniera.. Sigur, acum lucrurile s-au schimbat putin pentru ca exista o persoana care depinde de mine si unele consecinte o pot afecta pe ea... dar totusi.. odata cu virsta inghitim in sec si ne inghitim si umilinta atunci cind cineva refuza martisorul si ne asezam cuminti in banca..
